Dar aici, in zid, sunt eu.

Ii incredibil cat de usor putem uita lucrurile rele care ni s-au intamplat. Perioadele negre prin care am trecut.

Nu crezi? Nu? Nici nu-ti doresc sa te convingi.

Desi, poate, in felu' tau, te-ai convins. Dar nu vrei sa accepti. Fiindca ai uitat usor. Suntem toti niste copii din punctu' asta de vedere. Uitam usor rana din genunchi, ca si zgarieturile din tufisul cu spini prin care am trecut ca sa ajungem la fructele imbietoare. Si mereu, dupa ce ne vindecam, ne dorim sa ne intoarcem iar. Desi avem acelasi drum de urmat.
Desi spinii s-au indesit.

Pentru ca suntem intr-o perpetua cautare a fericirii. De moment sau de lunga durata, asa cum ne place sa credem.

Mi s-a schimbat chiar si scrisul, parca. Poate ca, intr-adevar, tind sa devin egoista. Desi nu, nu-s eu asta.
Si daca te intrebi.. Da, intotdeauna am sa scriu mai bine pe hartie, pentru ca eu inca mai cred in stiloul si in mainile mele. Inca mai cred ca odata cu urma de pasta pe foaie, ramane acolo si o particica din mine. Si uneori imi place sa ma daruiesc.

Si am tot mai des in minte inceputu' de gand: "Stii in cate zile..." , pe care nu-l completez mai niciodata. Pentru ca ar fi prea dureros in unele dati. Sau poate ca inca nu-s sigura cui ma adresez, si imi doresc ca intr-o zi sa dispara cuvintele. Sau sa am o certitudine.

Dar cuvintele nu dispar. Cuvintele se uita prea usor.